Centura neagra la Karate

Eu conduc o masina mica albastra, frantuzeasca. Faptul ca e mica o face sa fie victima perfecta pentru primit claxoane furioase. Ca e albastra, nu are vreo relevanta in trafic, ci un impact la nivel personal, deoarece fiecare stricaciune determina invariabila reactie din partea sotului meu: “Ai vrut tu masina asta albastra! “, amintindu-mi ca, atunci cand am hotarat sa fie a mea am exclamat, blonda in materie de masini “Ce frumoasa este!”. Si, tot de fiecare data cand trebuie sa-i repar stricaciunea si intreb mecanicul daca eu i-am facut ceva, primesc invariabila replica: “Ce sa-i faci, masina frantuzeasca, se strica.”

Tocmai de aceea, in fiecare dimineata cand pornesc masina mea mica albastra si construita in Franta ma inarmez cu calm. Daca as crede in Buddha as face o scurta incantatie. In schimb insa strang din dinti si dau drumul la motor.

Partea buna cand faci un drum asa de lung ca mine pana la serviciu este ca nu te plictisesti, niciodata nu poti anticipa ce-ti rezerva ziua. Partea rea este ca surprizele zilnice nu sunt din cele care sa-ti aduca zambetul pe buze. Cel mult, mi se poate intampla sa zambesc din…razbunare. Ah,am zis-o! Cu atatea lucruri rele care se spun despre razbunare, inclusiv treaba cu a…prostului, poate ar fi fost mai bine sa ma abtin. Dar, in trafic, si eu (in ciuda povestirilor moralizatoare din pauza de tigara de la serviciu), ca si multi altii din jurul meu ma transform intr-o persoana…sa zicem,deocamdata , mai putin buna.

Si, daca tot am trecut la capitolul confesiuni, iata ceva suprinzator: cred ca niciodata nu mi-am dorit, mai mult decat acum, cand conduc o masina, sa am centura neagra la karate.Sunt o persoana pasnica, urasc razboaiele. De aceea, in fanteziile mele de rafuiala cu soferii rai din trafic am exclus, pe rand: o mitraliera AK 47 scoasa cu calm din portbagaj in stil mafiot cu tigara in coltul gurii, un pistol care iese rapid din teaca – gen politist american, un baston de politist (stai, la scena am asistat in realitate in trafic) un cutit mare de bucatarie (mai mult pentru cauciucuri). Am ajuns treptat la concluzia ca pana la urma cateva lovituri aplicate cu precizie prin geamul deschis prin care se revarsa injuraturi, n-au omorat pe nimeni.




N-as vrea sa va faceti o impresie proasta. Solutia karatista este cea la care am ajuns parcurgand mai multe etape. Mai intai a fost modestia. Eram incepator, porneam la drum cu respect pentru soferi, terminam cu multe frustrari, dar si cu concluzia: poate am facut si eu ceva gresit. Pana la scena absurda numarul unu: bara la bara pe pod, DN1. Era A.P.B. ( Ante Pasaj Baneasa ).Trei benzi doldora de masini, viteza intai, frana, viteza intai, frana, un drum de zece minute parcurs in vreo 40.Se fuma mult, se citea ziarul uneori,uram cu totii ambulantele, nu doar pentru faptul ca trebuia sa manevram masinile intr-un spatiu si asa stramt, cat si pentru ca ii vedeam pe soferii din spatele ei care ne depaseau profitand de culoarul creat.Soferi resemnati in general, cu o scuza buna pentru inevitabila intarziere la serviciu, pana la personajul absurd numarul unu aflat intr-un jeep in spatele meu. Un flash, un claxon, o pornire nervoasa, frane bruste la doi centimetri de portbagajul meu, o strafulgerare: incalcasem o regula nescrisa- porneam mai incet fata de masina din fata mea si lasasem deja o masina din banda a treia sa intre in fata. Ah, era pe vremea cand aveam nervii tari asa ca atunci cand domnul m-a depasit cu scrasnet de roti, dand din mana dreapta in semn de admonestare m-am distrat, realmente am ras. Nu-mi puteam inchipui cum poate sa fie asa de nervos asa de dimineata.




Intr-o luna-doua mi-am insusit in mare aceste reguli nescrise, iar acolo unde nu puteam sa le respect ma dadeam intelegator la o parte. Pana la revelatia absurditatii cu numarul doi: primeam claxoane atat pentru ceva ce nu facusem cat si pentru ceva ce facusem, dar era corect. Corect atat din punct de vedere al regulilor scrise cat si al celor nescrise. Pana atunci interpretam un claxon ca pe o atentionare, aveam inca lamaia, nu eram chiar de incredere, imi doream sa invat, poate nu cuplam asa de repede la semaforul verde, ce mai, eram chiar recunoscatoare. Pana in dimineata in care claxonul s-a auzit la o miime de secunda fata de lumina verde si am realizat ca nici macar un pilot de formula unu nu ar fi putut porni asa de repede cat isi dorea soferul din spatele meu. Am fost dezamagita. Mi-am dat seama ca nu invatam nimic si ca de fapt, prin toleranta de care dadeam dovada recunosteam automat ca sunt un sofer prost. Or eu, pe langa faptul ca faceam lucrurile corect, respectam si regulile de conduita invatate nu din carte ci din experienta in trafic.Si tot eu eram cea admonestata. Si, pentru ca nu mi-am putut explica reactiile acestor participanti la trafic (decat prin prisma unor teorii care faceau trimitere mereu la Freud) tot asta a fost perioada in care am marit volumul radioului din masina.

Cu timpul au venit si experienta dar si curajul. Curajul de a manevra masina in asa fel incat sa nu lasi loc soferului din stanga care semnalizeaza disperat (sa fie sanatos, e treaba lui ca nu s-a incadrat corect), impulsul frenetic de a apasa pedala de acceleratie la culoarea verde a semaforului aflat la..mare departare ( din teama de a nu primi alte claxoane),intrarea in intersectie pe culoarea incerta (era galben, dom’le !), nerabdarea in relatia cu pietonii (pai daca stam dupa toti sa traverseze…!). Pana la lectia cu numarul trei, dar reala de data asta: situatia aflata la limita accidentului din care tragi concluzia ca, indiferent cum ai interpreta regulile scrise de circulatie era totusi vina ta. Si ca, indiferent ce scuze ai invoca pentru a-ti usura constiinta,ai pus in pericol viata unui om.

Nu mi-am propus sa gasesc vreo rezolvare. Iar in ceea ce priveste centura neagra la karate o pastrez la nivel de fantezie. Imi doresc doar ca oamenii din jurul meu sa constienteze asta: oricati cai putere are masina pe care o conducem si oricat de abili suntem cu pedalele si butoanele ei, suntem, cu totii, carne si oase, inghesuti in propria cutie de metal care ne poate duce, intr-o fractiune de secunda de la exuberanta la tragedie.

Inteleg ca nu exista solutii care sa ne faca peste noapte mai putin nervosi, mai atenti la nevoile celorlalti in conditiile in care pe toti ne preseaza propriile griji,nevoi,suparari. Inteleg ca, a pretinde unui om care trebuie sa ajunga la 9 dimineata la serviciu sa fie calm in fata unui trafic infernal generat de semafoare care nu merg, strazi pline de gropi, politisti care dirijeaza cu gesturi de sictir, adica sa fie intelegator pe banii lui, e absurd. Cred insa ca fiecare dintre noi poate face acest exercitiu: sa se felicite pentru fiecare regula simpla pe care a respectat-o in trafic intr-o zi, o regula care sa porneasca tocmai de la constientizarea propriei conditii exprimate mai sus. Si, pentru exemplificare, iata un inceput: eu conduc o masina, mica, albastra, frantuzeasca si astazi, in ciuda faptului ca as fi vrut sa pocnesc un taximetrist care m-a claxonat pentru asta,am acordat prioritate tuturor pietonilor care vroiau sa traverseze strada in fata mea.