Sa ne intelegem, sunt o persoana careia nu ii plac aceleasi lucruri ca si celorlalti. Nu ader imediat la trenduri, nu adopt rapid ultima moda in vestimentatie si in comportament. Probabil, cu toata lumea din jurul meu careia ii place Ikea, as fi ramas si acum la fel de sceptica in ceea ce priveste designul suedez, asa cum sunt in privinta colantilor purtati cu pantofi cui. Ghinion insa, eu m-am indragostit de ikea.
Aceasta scriere nu este o reclama pentru un mare retailer ci este o confesiune. Marturisesc aici ca sunt uimita. Uimita de cum, imediat ce au trecut pragul marii cutii albastre, romanii pe care ii intalnesc scuipand pe strada si in trafic cu mana pe claxon se transforma.
M-am intrebat de multe ori daca nu cumva, cei care viziteaza ikea sunt…ceilalti romani, cei care isi doresc o viata mai buna, cei care pot face comparatie ( pentru ca au trecut granita si s-au pozat cu turnul Eiffel in spate, cu mana trecuta pe gatul soparlei din parcul Guell, sau tinand in palma Big Ben ) si care acum isi doresc, pentru ca au vazut ca exista, o societate in care regulile sa fie reguli si cosurile de gunoi o banalitate si nu o surpriza placuta. Dupa ce am vizitat acum doi ani Germania, i-am innebunit pe toti prietenii si cunoscutii mei povestindu-le teoria mea care zice ca, in vest, oamenii sunt mai putin stresati si au mai mult timp liber la dispozitie pentru ca nu incearca sa incalce regulile, nu-si consuma nici macar o secunda din existenta incercand sa ceara o exceptie. E simplu,dragilor,simplu, insistam eu.
Nu cred insa ca publicul vizitator din cutia albastra este format numai si numai din acesti romani. Si spun asta banzandu-ma pe faptul ca am vazut diverse personaje colindand culoarele si luand masa in cafeteria. De la un cuplu pe la vreo 50 de ani care sigur locuia ( dupa alura si dupa usoara jena manifestata de faptul ca luau masa in public, cred ca nu mai fusesera la restaurant de la vreo nunta ) intr-un cartier bucurestean indepartat, la pustii de la tara care sarbatoreau intr-o zi ( da, intr-o zi, nu seara ) o aniversare cu bere, la un grup de mici profitori care au umplut, in cele douazeci de minute cat mi-am luat masa, de vreo patru-cinci ori paharele cu suc de la dozator. ( sa ne intelegem, cu eleganta, prefacandu-se interesati de articolele din revista cu mobilier, si cu aerul unor posibili cumparatori care luau o pauza evaluand posibilitatile ca noua canapea sa incapa intre usa si peretele de la balcon). Am vazut si marlanii, si agresivitate, am asistat o data la o scena in care doi tineri s-au incaierat din cauza ca celalalt ocupase scaunul, exact tabloul de conflict pe care l-ai localiza la birtul din coltul strazii. Am vazut o gramada de comportamente, dar cumva, intr-un mod miraculos toate au fost estompate de mirosul dulceag al mobilierului, de interventia latenta a body-guard-ului, de tipetele copiilor, sau de sunetul caselor de marcat.
Primul lucru pe care il observ la oamenii din jurul meu este ca zambesc. Acesta este un lucru asa de rar intalnit pe strazile Bucurestiului sau in alte magazine unde oamenii se imbulzesc sa care produse la casa chiar si dupa ce s-au asezat la coada, incat ma face sa ma simt ca am trecut intr-o tara straina. Mai ca imi vine sa ma caut de pasaport in geanta cand ii privesc pe romani cum adulmeca de la intrare inca promisiunea pe care retailerul suedez o face pentru o viata mai buna, mai lunga si mai ieftina. Ma amuz cand ii vad cum se trantesc pe canapele, cum isi trec mainile peste stofa lor, sa le simta textura, cum se ciondanesc rapid “sigur ca incape, dar este rosie, nu vezi ?”, cum sting si aprind veioze, desfac capacele cutiilor, incearca moliciunea pernelor, flutura perdelele si, mai presus decat orice, indeplinesc visul oricarui retailer, se conving singuri ca chiar au nevoie de toate lucrurile pe care le cumpara, si ca nici un obiect pe care il achizitioneaza nu este lipsit de utilitate. Sa fim seriosi, cat de utile pot fi lumanarile acelea decorative, colorate? Eu am doua seturi, unul mov si unul verde si sunt dezamagita ca pana acum Enel mi-a servit pene de curent numai si numai in cursul zilei. Fir-ar !
Sa nu credeti insa ca nu mi-am pastrat un dram de luciditate. Si o sa va dovedesc: suspectez ca ceva este in neregula. Ca in spatele expunerii tuturor acestor obiecte colorate, magice prin iluzia utilitatii si a simplitatii lor, se afla niste manevre bine gandite, niste scheme de marketing si de psihologie care reusesc sa-l determine si pe cel mai sadea cocalar sa exclame “Uite, mami, asta se potriveste cu covorul nostru”. Am o suspiciune de exemplu, cum ca doamnele de la casa sunt alese in asa fel incat sa nu ne suparam niciodata pe ele ca am asteptat la coada. Seamana asa de tare ( multe din ele ) cu mamele sau nevestele noastre incat chiar ne e jena si uneori teama sa nu fim admonestati ca am uitat sa punem semnul cu urmatorul client inainte sa trantim pe banda noua patura pentru dormitor.
Suspectez de asemenea ca angajatilor li se face un training pe..invers decat s-ar intampla la orice curs de vanzare din lumea asta. Imi inchipui ca li se spune: “indiferent, dar indiferent cat de insistent este clientul sa-I faceti o recomandare, va rugam sa va abtineti. Cu delicatete va rugam sa-I indrumati catre creion, metrul de hartie si lista de cumparaturi”. Suspectez de asemenea ca celor din sala de mese li se spune ( in ciuda impulsului lor de oameni pregatiti sa inlature murdaria ) sa ignore tavile cu resturi de mancare lasate pe mese, dand astfel posibilitatea urmatorului client deja innebunit de perspectiva de a nu infige furculita in cateva chiftelute sa tataie dezaprobator in timp ce ridica tava si o duce catre cosul de gunoi. “Ce nesimtiti!”
Sa revenim insa. Ultima data cand am fost la Ikea, un domn aflat la coada de langa mine a fugit dupa clientul din fata sa sa-I duca becul pe care acesta il uitase pe banda rulanta dupa ce il achitase. N-am inteles de prima data de ce am fost asa de uimita de aceasta scena, un comportament absolut normal, un gest frumos, un domn amabil..Fusese mai mult decat asta insa. Domnul amabil s-a intors la casa cu un asa de mare zambet de satisfactie si cu o asa de evidenta expresie care cersea admiratie pentru fapta sa cea buna incat m-a izbit: pentru el nu era un lucru normal, nu era un gest cotidian, era fapta sa cea buna de pe anul acesta, era ceea ce i-ar fi trecut prin minte ( daca am fi trait intr-un film american ) cand i-ar fi marturisit mosului de craciun ca a fost un copil cuminte. Aplauze, am gandit, asta astepta din partea noastra. Dar nu le-am auzit, nici macar in gand, atat de rapid am fost cuprinsa de tristete.
Intelegeti mai departe, voi cei care ati carat de plasele de hartie pline cu plastice in care intentionati sa depozitati urmatoarele plastice din existenta voastra, de ce mi-am dorit imediat sa-mi cumpar un hot-dog. Din nou, de la doamna care seamana uluitor de bine cu mamele sau nevestele noastre. Dar nu anticipati nici pe departe ca aici, la tejgheaua pe la care se perinda seara ( poate chiar in fiecare seara ) grupurile de muncitori care isi asigura cina cu 5 lei = 5 hot-dog, am intalnit urmatorul roman transformat. Este vorba de tanarul inalt, slab si blond ( ce surpriza !) care impacheteaza cainii fierbinti in servetel si ii depune pe tava special confectionata. L-am privit pentru cateva scunde pana cand privirile sale concentrate le-au intalnit pe ale mele uimite si si-a coborat, tot pentru cateva secunde ochii in cutia cu hot dog-ii plutind in apa calda neintelegand daca sa ii fie jena sau sa ramana in continuare preocupat si…da, mandru de activitatea sa. Avea in urechea dreapta ( desigur cu stanga asculta comenzile cu numarul de dogi pe care sa-I aseze pe tava ) casca unui player cu muzica, mi-am inchipuit. Altfel cum sa fi reusit sa ritmeze asezatul cremvurstului in chifla cu potrivitul chiflei in tava si sa-I faca o asa evidenta placere ca in ziua respectiva ( poate nu prima zi a lui de angajat in uniforma albastra ) descoperise ca…nu e asa de trist si urat la serviciu. Si ca, desi facea o munca imbecila (iertati-ma, nu gasesc altceva) chiar se amuza ca ii face placere.
Am intalnit si romani…atlfel? Incerc sa gasesc o incheiere care sa nu sune banal, in timp ce ma indrept spre parcare resemnata la auzul urmatorului claxon si la vederea urmatorului flash in oglinda retrovizoare care imi transmite zilnic acelasi si acelasi lucru: traim intr-o lume in care normele de bun-simt se degradeaza pe zi ce trece si in care exceptiile sunt pe post de reguli. Ignoram semnele, desi mai exista speranta, dovada ca, in anumite circumstante putem fi dresati. Si, ca sa termin optimist, am sa-l parafrazez pe clientul pe care l-am intalnit intr-una din vizitele mele la ikea si care, spre deosebire de mine avea mai putine sanse de a fi inteles deoarece se adresa unui copil de doi ani aflat in carucior: Dragilor, nu puteti sa fiti si voi mai solari ? Pun punct cu speranta ca nu voi avea efectul pe care el l-a avut asupra tancului – tacere deplina, urmata dupa doua secunde, de tipete, ci ca aceste ultime cuvinte va vor gasi asa cum imi doresc sa va vad mai des: zambind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu